Aşezările de la capătul lumii

Pe acest Pământ „aproape rotund”, aşa cum am învăţat la geografie, n-ar trebui să existe capete – doar aşa ne învaţă logică elementară. Şi totuşi, percepţia noastră, că trăitori pe această planetă, ne face să simţim că există un mijloc, acel Ecuator care înconjoară planeta, şi că există şi două capete – polii planetei. Pe măsură ce mergi dinspre mijlocul bogat, cu diversitatea lui biologică uluitoare, cu viaţa lui luxuriantă, şi te îndrepţi spre pol, fie spre nord, fie spre sud, ai cu adevărat senzaţia că te îndrepţi spre un „capăt”, spre un sfârşit de… ceva, spre finis mundi. Natura e tot mai aspră şi mai zgârcită cu darurile ei, diversitatea formelor de viaţă se micşorează, oamenii devin şi ei tot mai rari. Şi atunci, ai senzaţia că ai ajuns, într-adevăr, la capătul lumii cunoscute.

Nu întâmplător, bogăţia de viaţă, incluzând oamenii, s-a concentrat în regiunile mai primitoare ale planetei. E vorba despre resurse şi despre confort. Şi totuşi, există şi oameni pentru care nici condiţiile de trai din apropierea polilor nu sunt destul de aspre pentru a-i descuraja: există, până la distanţe destul de mici faţă de polii planetei, aşezări omeneşti. În nord, ele trec chiar dincolo de cercul polar arctic. În sud, ajung până aproape de cercul polar corespunzător. Nimic nu i-a oprit pe aceşti puţini oameni să stea acolo. Înfruntând cumplitele ierni polare, au găsit în fiinţa lor puterea de a rezista, de a duce viaţa şi civilizaţia umană până acolo unde ai spune că ele n-ar putea dăinui. Şi totuşi dăinuie.

• TOP 10 locuri cu reputatie paranormala
• Cele mai tari 31 de destinatii de vacanta din 2010

La ora actuală, multe dintre aşezările polare şi subpolare sunt fie staţiuni de cercetări ştiinţifice, fie staţii meteorologice, fie baze militare, care nu au o populaţie stabilă pe termen lung. Dar alături de acestea – care sunt foarte multe, atât în nord, cât şi în sud – există şi câteva aşezări „civile” cu populaţie permanentă. Nu întotdeauna e uşor de trasat o graniţă între categorii. Uneori, în foste baze ştiinţifice ori militare, ţările proprietare au început să menţină o mică populaţie permanentă, ceea ce face din ele nişte localităţi „hibride”, locuite tot timpul, dar dependente de instituţiile care le-au creat – armată, institute de cercetare etc. Alteori, e vorba despre foste aşezări ale vânătorilor de balene sau ale vânătorilor de animale cu blană, de pe vremea când acestea erau îndeletniciri de pe urmă cărora trăiau mulţi.
Unele au apărut că extensii ale unor baze militare ori staţiuni de cercetări sau ca urmaşe ale acestora, însă au ajuns să se deosebească de baze & staţiuni prin felul tradiţional în care sunt organizate (având, mai mult sau mai puţin, facilităţile necesare pentru şederea permanentă) şi prin felul în care se desfăşoară existenţa oamenilor ce vieţuiesc acolo. Sunt locuri unde trăiesc familii, unde se nasc copii, unde oamenii îşi câştiga traiul fie cu îndeletniciri tradiţionale, fie ca salariaţi, unde copii merg la şcoală – şi pot face asta pentru că un învăţător sau doi au ales să trăiască acolo ca să-i înveţe -, unde oamenii sunt îngrijiţi când sunt bolnavi – pentru un medic a ales să lucreze acolo ca să-i ajute. Aşezările de la capetele lumii noastre sunt dovada că putem face, practic, orice.

Nunavut este cel mai nordic şi, totodată, cel mai nou declarat teritoriu al Canadei (Canada are 10 provincii şi două teritorii). Şi este, în acelaşi timp, cea mai mare dintre diviziunile administrative canadiene, dar şi cea mai săracă în locuitori: circa 30.000 de oameni trăiesc împrăştiaţi pe o suprafaţa de uscat de aprope 2 milioane de kmp. Asta pentru că Nunavut se găseşte aşezat mult înspre polul de miazănoapte al planetei, iar aici se află câteva dintre cele mai nordice aşezări ale lumii. Multe dintre ele sunt situate dincolo de cercul polar de nord, aflat la 66⁰34′03″. Mai toate au un număr foarte mic de locuitori, pentru că – nu-i aşa? – viaţa în preajma Cercului Polar nu-i pentru oricine.

Cătunul Alert (imaginea de mai jos), pe insula Ellesmere (82°28′ N), avea, după recensământul din 2006, doar 5 locuitori permanenţi, dar, practic, trăiau acolo, temporar, câteva zeci de persoane, de vreme ce mica aşezare slujeşte ca bază militară şi de cercetări asupra mediului. Este cea mai septentrională aşezare din America de Nord, deşi nu o aşezare „civila” în sensul corect şi adevărat al expresiei.

Titlul de cea mai nordică aşezare „adevărată” s-ar cuveni, mai degrabă, satului (sau cătunului, aşa-i de mic) Grise Fiord (fotografia de mai jos) o aşezare inuită din Nunavut, unde trăiesc cca. 140 locuitori. Cea mai joasă temperatură înregistrată aici a fost -62 grade C, cea mai înaltă – de 22 grade C; timp de opt luni pe an, temperaturile sunt sub zero grade. De altfel, denumirea aşezării, în limbă inuiţilor, este Aujuittuq, care înseamnă – „locul care nu se dezgheaţă niciodata”, ceea ce spune totul despre condiţiile de trai de acolo.

Insula Baffin, din acelaşi teritoriu Nunavut – care, e în mare parte, arhipelag – are şi ea câteva aşezări mici, dar pline de viaţă, cu atât mai interesante cu cât sunt locuite din vremuri vechi: în regiunea Arctic Bay, de pildă, în jurul localităţii cu acelaşi nume, inuiţii trăiesc de vreo cinci mii de ani. Azi, Arctic Bay (73°02′ N) e o mică localitate (690 de locuitori în 2006) cu grădiniţă, şcoală, aeroport şi tot ce mai trebuie.

Groenlanda a avut cândva surprinzător de multe aşezări pentru un ţinut atât de friguros. Foste tabere ale vânătorilor s-au transformat în mici aşezări care, în ultimul secol, odată cu declinul îndeletnicirii de vânător de animale pentru blană, au fost abandonate. Cei care au rezistat, deloc surprinzător, sunt cei care trăiau aici de sute de ani – tot inuiţii. Cea mai nordică aşezare groenlandeză actuală este un sat inuit, Siorapaluk (imaginea de mai jos), care avea, în 2005, 87 de locuitori. Mulţi dintre ei sunt descendenţi direcţi ai inuiţilor sosiţi aici în cursul ultimei migraţii pornite din Canada, eveniment care a avut loc în secolul trecut. Încă se mai îndeletnicesc cu vânătoarea, dar la Siorapaluk există şi o uzină electrică, o mică bibliotecă publica, un magazin, telefonie, radio şi televiziune prin satelit. Aşa se trăieşte dincolo de Cercul Polar în secolul XXI!

Svalbard e un arhipelag de insule mărunte, aşezat în oceanul îngheţat ce desparte Peninsula Scandinavică de Polul Nord. Aparţine Norvegiei şi este aşezat între 74 şi 81 grade latitudine nordică. Trei dintre insulele lui sunt locuite: Spitsbergen, Bear Island şi Hopen. Cea mai mare aşezare de aici este Longyearbyen (fotografia de mai jos), având cca. 2000 de locuitori. Norvegiei îi aparţine şi cel mai nordic oraş din lume – oraş „adevărat”, cu peste 50.000 de locuitori. Este Tromso, aşezat trei grade mai încolo de Cercul Arctic, la 69°40′ N; are aproximativ 60.000 de locuitori.

Oricum, în materie de oraşe aşezate departe-departe, spre nord, campioană mondială e Rusia, care are 6 oraşe de peste 50.000 de locuitori aşezate dincolo de Cercul Polar; cel mai mare dintre ele e Murmansk (336.000 locuitori – imaginea de mai jos). În imensul teritoriu rusesc de dincolo de Cercul Polar de Nord se găsesc numeroase aşezări mai mărunte, o mulţime de baze militare (câte anume, probabil ştiu foarte puţini oameni) şi baze de cercetare (nici despre acestea nu se ştie chiar tot ce ar fi interesant de ştiut). Cele mai multe se găsesc în regiunea Krasnoiarsk Krai din mijlocul Siberiei, în Republica Sakha (Iakuţia), de asemenea în Siberia, şi în arhipelagul Franz Joseph, un mănunchi de 191 de insuliţe mititele, acoperite de gheaţă, din Oceanul Arctic, la numai 1.000 de km de Polul Nord.

Dacă ne mutăm la celălalt capăt al lumii, cel dinspre sud, căutând şi acolo sate şi oraşe, primul lucru interesant de aflat este că în emisfera sudică nu există aşezări civile permanente dincolo de Cercul Polar de Sud (Cercul Antarctic). În nord, chiar în jurul Cercului Arctic şi dincolo de el, în insulele din Oceanul Îngheţat de Nord, clima e totuşi suportabilă pentru om, graţie unui fenomen natural – existenţa Curentului Golfului (Gulf Stream), un curent oceanic cald, datorită căruia chiar în Svalbard, de pildă, clima e mai puţin rece decât ar fi de aşteptat la asemenea latitudine. În sud, nimic de acest gen; doar un enorm continent îngheţat, Antarctica, pe care totuşi, aşa cum veţi vedea, există viaţă umană. Şi nu doar activitate ştiinţifică ori militară, ci viaţă „normală”, de familie, cu activităţi dintre cele mai obişnuite, aşa cum se întâlnesc în orice societate de tip occidental.

În general, sudul e slab populat, deşi sunt multe staţiuni de cercetări în Antarctica. Dacă vreţi o aşezare obişnuită mai măricică, trebuie să mergeţi să vedeţi Ushuaia, considerată cel mai sudic oraş al planetei. Se află la 54⁰48′ latitudine sudică, pe malul Canalului Beagle, în partea argentiniană a Ţării de Foc (arhipelagul Ţara de Foc, din coada Americii de Sud, este împărţit între Argentina şi Chile). În imagini arată ca un fermecător orăşel cu case colorate, înconjurat de înălţimi muntoase şi de păduri; viaţa acolo este, totuşi, mult mai puţin idilica decât rezultă din fotografii, căci clima este una aspră, subpolară. Temperatura medie iarna e de 1 grad C, vara de 9 grade C şi se întâmplă adesea să ningă chiar şi în timpul scurtei veri australe. Ceea ce face frigul şi mai greu de suportat sunt vânturile foarte puternice care bat tot timpul anului, deformând coroanele copacilor, ce capătă o înfăţişare caracteristică, numită „steag”, cu crengile îndreptate în direcţia opusă celei din care suflă vijeliile. Altminteri, e un orăşel plin de viaţă, cu confort modern, cu instituţii în stil occidental; are două canale de televiziune, ziare, şcoli, are chiar şi campus universitar! (acesta aparţine de Universidad Nacional de la Patagonia San Juan Bosco şi are facultăţi de inginerie, economie şi ştiinţe sociale).

E uimitor felul în care a evoluat acest oraş care, până pe la jumătatea secolului XX, era o colonie penitenciară! Argentina trimitea în închisoarea de aici, din care era, practic, imposibil să evadeze cineva, infractorii vinovaţi de delicte grave. Treptat, foştii puşcăriaşi au devenit colonişti şi, exploatând lemnul din pădurile învecinate, au clădit oraşul, construind aici cea mai sudică dintre căile ferate ale lumii. Ushuaia e azi un oraş important nu doar simbolic, în calitatea sa de cea mai sudică aşezare urbană din lume, ci şi practic: e poarta de acces către regiunile mai sudice şi, mai ales, către continentul antarctic. Aeroportul Internaţional din Ushuaia este legat prin zboruri regulate de capitala argentiniana, Buenos Aires, şi de cea chileana, Santiago de Chile. De aici pornesc multe expediţii, dar nu toată lumea vine la Ushuaia doar că să plece mai departe spre sud, căci oraşul e o atracţie în sine, un centru turistic interesant şi exotic. În apropiere se află parcul naţional Tierra de Fuego, în care ajungi cu Trenul spre Capătul Lumii (Tren del Fin del Mundo – denumire mult mai incitantă şi sugestivă în original decât am redat-o eu în traducere).

Dacă nu va mulţumiţi cu Ushuaia şi dorul de aventură va împinge mai departe spre sud, la latitudinea sudică de 54048′ se află un sat (aparţinând Republicii Chile) numit Puerto Williams ( prima fotografie de mai jos), cu cca. 2000 de locuitori; şi mai la sud, un cătun, tot chilean, zis Puerto Toro (foto 2), cu doar vreo 30 de locuitori. Şi dacă nici acum nu va potoliţi, atunci mergeţi şi vedeţi, ca să vă liniştiţi odată, aşezările de pe continentul antarctic, dintre care două sunt considerate localităţi permanente şi chiar merită văzute, dacă tot aţi ajuns până la acest capăt de lume.

Sigur, dacă e vorba despre cea mai mare comunitate umană din Antarctica, acesta se găseşte în staţiunea ştiinţifică McMurdo, aparţinând Statelor Unite ale Americii şi unde lucrează, de obicei, peste 1.000 de persoane în timpul verii şi vreo 200 iarna. Dar McMurdo e numai un centru de cercetări, un loc unde vin şi lucrează, pentru câteva săptămâni sau luni, doar adulţi. Pe lângă McMurdo, mai funcţionează în Antarctica alte vreo 40 de staţiuni de acest gen, deşi mai mici.

Mai interesante sunt, însă, cele două mărunte aşezări permanente – una chileana şi altă argentiniană – în care locuiesc şi duc o viaţă obişnuită câteva familii care au ales traiul la marginea sudică a Pământului, pentru ca membrii lor să nu se despartă, ci să rămână împreună.

Base Esperanza (sus) este un sătuc-staţiune ştiinţifică locuit permanent, chiar şi în timpul lungilor ierni antarctice, de cca. 55 de persoane, incluzând 10 familii. Aşezat la 63024′ latitudine sudică, e un loc friguros, unde temperatura rareori depăşeşte 0 grade C chiar şi în timpul verii, iarna învârtindu-se în jurul valorii de – 10 grade C. Da, ştiu că nu vi se pare chiar foarte-foarte frig, dar când nici vara nu e mai cald de 0 grade C… nu, sigur nu e uşor să trăieşti acolo tot timpul. Dar iată că oamenii trăiesc, lucrează, au o viaţă de familie, ba chiar fac copii: Base Esperanza este localitatea unde a venit pe lume Emilio Marcos Palma, primul om născut pe continentul antarctic (1978). Aici se găsesc laboratoare de cercetare, unde lucrează mulţi dintre locuitori; există o şcoală cu doi învăţători şi, ca să mai însufleţească locul, vin aici şi turişti (aproximativ 1.000 în fiecare an), Base Esperanza având facilităţi pentru găzduirea acestora. Din 1975, de când a fost întemeiată aşezarea, care aparţine Argentinei, oamenii continuă să reziste şi să vieţuiască aici, în spiritul devizei lor: „Permanenţa – un act de sacrificiu”.

Cealaltă localitate cu populaţie permanentă este Villa Las Estrellas (fotografiile de mai sus), inaugurată în 1984, o extensie a staţiunii meteorologice chiliene Eduardo Frei Montalva (instalată în 1969). Astăzi, trăiesc aici vreo 12 familii şi un număr de cca. 20 de copii frecventează şcoala şi grădiniţa; în total, locuiesc aici aproximativ 100 de oameni, mulţi dintre ei făcând parte din personalul Forţelor Aeriene. Faptul că deţine un aerodrom care funcţionează tot timpul anului a transformat Villa Las Estrellas într-un punct important de tranzit pentru cei care călătoresc spre staţiunile antarctice de cercetări.

Localitatea e atât de bine organizată şi echipată, încât pare un minuscul oraş: există aici oficiu poştal, bancă, spital (cu numai două paturi, dar cu un medic şi cu o asistentă care locuiesc şi ei permanent în localitate; în plus, aici se practică, de necesitate, dar în mod performant, telemedicina, spitalul fiind legat prin linii de comunicaţie cu spitale mari de pe continentul sudamerican). Nu lipsesc nici biserica, nici computerele conectate la Internet, nici sala de sport care, de fapt, slujeşte nu doar pentru meciurile de fotbal şi volei ale copiilor, ci şi pentru sărbătorirea aniversărilor, pentru jocul de bingo şi tot felul de activităţi culturale. Există chiar şi un magazin de suveniruri, destinate turiştilor care se aventurează până aici, deşi nimic nu poate fi mai valoros, ca amintire, decât impresiile cu care se întorc acasă după ce au vizitat acest cătun şi au văzut cât de intensă şi bogată poate fi viaţa aici, la capătul lumii.